Azi mi-am rupt bucata de cretă colorată. Cum care cretă? Cea pe care o primim cu toții când ne naștem, pentru a ne putea colora  și “condimenta” singuri viața. 

Povestea, mă credeţi sau nu, stă în felul următor: fiecare vine cu bucăţica lui și desenează treptat, până când macrocosmosul în care trăiește înghite lacom microcosmosul colorat și creat cu propria bucată de cretă. De aceea lumea este în culori.

Bucata mea a fost albastră. Spun “a fost” pentru că azi am rămas doar cu o bucăţică infimă. M-am decis însă să ţin de ea și cu dinţii, dacă va fi nevoie, ca să nu mi-o mai rupă nimeni. O să o ascund, ca să fie doar a mea, punând-o  într-un loc închis dar luminos, unde să se umple de dragoste și bunătate și poate că așa voi reuși să o refac, să fie așa cum era când am primit-o.

Desenasem cu ea vrute și nevrute, bune și rele, utile și inutile, colorând și eu câteva vieţi cu ea dar, lăsându-mă colorată la rândul meu de alte bucăţele: unele pure, luminoase altele colorate de cele mai abjecte și nemiloase fiinţe din lume. Dar, oricât de gros și de înecăcios a fost mormanul de praf de cretă din mine, tot bucăţica mea colorată a  stat și continuă și acum să stea deasupra tuturor.

Îmi închipui mereu că vieţile noastre sunt precum niște desene făcute pe asfalt sau ca niște tablouri: unele tulburătoare și neîţelese, la fel ca picturile abstracţioniste, altele clare, senine, de un realism uimitor și, totodată, “ireal” prin precizia cu care oamenii “trăiesc” (în) aceste tablouri. Altele sunt boeme, unele absurde, stângace sau chiar aiurea, ca la suprarealiști, altele sunt stupide sau anoste. Dar sunt și “tablouri” care au câte puţin din toate datorită amestecului de praf de cretă obţinut în timp. E ca și cum aceste “tablouri” n-ar fi pictate cu pensula ci cu bucăţelele de cretă ale tuturor oamenilor.

Fiecare faptă de-a nostră colorează puţin câte puţin lumea: când faptele sunt bune, creta devine luminoasă, pură, colorată în alb sau galben. Când minţim, lumea se “îmbracă” în maro. Când ucidem vise ea se înroșește, când căutăm să redăm armonia și pacea, colorăm lumea în albastru, când visăm la sănătate și fericire o vedem verde, când îmbrăţișăm răul, ea devine din gri tot mai neagră și tot așa… la nesfârșit, până obţinem un amestec infinit de nuanţe ce redau caracteristici, stări și sentimente diverse, ale unor indivizi tot mai cosmopoliţi.

Omul devine o “prismă” prin care intră și iese o lumină multicoloră. În funcţie de faptele noastre, “prisma” umană propagă culori vii sau șterse, lumini benefice sau, din contră.

“Tabloul” vieţii mele este un amalgam, cum probabil este al tuturor… este o “artă vie” în plină mișcare și în continuă construcţie și creionare. De aceea, vreau să încerc să-mi conserv cât mai bine fărâma de cretă, domolind pe alocuri culorile prea “tari” și prea puternic scrijelite pe “astfaltul” sufletului meu și refăcând vitalitatea celor deja șterse de timp.

Cât despre voi, ce părere aveţi? Știaţi povestea bucăţii de cretă? Ce culoare are a voastră? Ce “știe” ea să deseneze? Gândiţi-vă bine și așterneţi apoi și voi pe “astfaltul” lumii câteva puncte din marele “tablou” al ei.